Zeita

Nu mai esti. Nu-i nimic, imi spun si plec mai departe.

Vinul inca arde in pahar. Licoarea asta pe care nu ai stiut niciodata sa o bei!

Nu mai esti. Nu mai vreau sa fii. E simplu, imi spun. Dar nu mai caut nimic care sa te inlocuiasca. Nu mai are rost.

Tu crezi ca lanturile au fost in jurul tau? Ce joc pervers, cand tu esti cel ce mi-a pus inima in lanturi!

Tu crezi ca ai fost la picioarele mele? Intr-un fel ai dreptate, dar mi-ai pus sufletul la pamant.

Si-atunci? Cine e sclav? Cine e zeu?

Am fost odata zeita noptilor de roua. Le stapaneam si nu vedeai ca picaturile de roua erau lacrimile mele, disperarea de a fi iubita de tine, incrancenarea de a te face sa ma vezi, dorinta absurda de a te vedea zburand.

Zeii sunt singuri in cerul lor. Muritorii nu au puterea de a le patrunde lumea de amar si nectar. Muritorii gusta ambrozia cum beau vinul: cu lacomie si nesat. Fara sa le pese de puterea mistica a bauturii pe care o risipesc in clipe de placere efemera.

O, nu esti chiar asa de mic. Mi-ai vazut inima. Ai iubit-o. Ai pus-o undeva sus, sa nu o atingi niciodata. Ai lasat-o singura pe un soclu al imposibilului. Si tot ce imi doream era sa cobor in lumea ta, cu puterile mele mistice, cu crinii si lotusii mei, sa ti-i dau pe toti, sa-ti fie scut. Sa-ti fie fericire.

Dar tu ai vrut lanturi. Ai vrut sa ma pui in lanturi. Mi-ai ferecat mandria. Mi-ai taiat aripile. Ai vrut. Si atat.

Acum cine e in genunchi?