vineri, 9 noiembrie 2007

Balada

Ploaia s-a inecat in tine
plansul nu ti-e de ajuns
si din vreme-n vreme
vantul rascoleste un pacat:
sa te-apese in adanc
ca un pumn de vifor stramb.
Si te-ntrebi cand moare vantul
cine seamana pacate
si cine ti-abate drumul
indreptandu-te spre moarte?

Stii raspunsul, stii de ce.

In paduri ti-ai rupe pasii
si sub frunze de artar
ti-ai infige radacini
de durere si amar.
Zorii nu-i imbratisezi,
iti e teama de ce vezi,
iar crepusculul iti pare
un blestem rostit de zare
in culori imbietoare:
sa te legene pe veci
intre zei si stele reci.

Si chiar iti doresti sa pleci.

Nu ti-e teama de apus.
Il privesti cu nepasare
sfidand crud culori de soare.
Mult prea mult si prea putin
ai sorbit din vin venin
si in fiecare zi
inca bei
pentru ca stii
ca tot negrul unei nopti
se topeste-n vis nebun
daca poti sa bei otrava,
sa te lasi in voia ei,
sa o gusti pe indelete,
ori de cate ori ti-e sete.

Nu ai voie sa te ierti.

Cand te poarta-n furci durerea
furia se rupe-n ura
si te simti indata vant
rascolit de propriul gand.
Strangi din dinti si ti se pare
ca e lumea-ntreaga muta,
surda si abjecta, sluta.
Tipatul venit din tine
se izbeste de tacere
si se-ntoarce insutit
sa te prinda-n brate hatre,
sa te puna la pamant.

Tu pleci capul si zambesti:
Totusi, pentru ce traiesti?