Izvor de lumina

Cand te aud, imi susura izvoarele, ca intr-o poveste nerostita de nici o gura. Te port in suflet ore in sir, sub binecuvantarea fiecarei raze de soare, si-mi cresc aripi de dor sa te-ajung. Sa te ating. Sa-ti simt caldura intr-un dulce abandon.

Cand te aud, ma pierd in pulveri de cristal, pulveri fine ce-mi fac trupul sa para de aur. Atatea culori, atatea caldura. Si totusi ce singur mi-e zborul. Ce trist sa astept sa te aud in genunchi.

Glasul meu se pierde intr-o ruga pe care Demiurgul o refuza. O refuza acum. Inca nu e vremea, spune El. Si eu sterg inca o lacrima din izvorul de lumina pe care mi-l dai, in fiecare clipa. E destul sa spun doar numele tau.

Apoi te aud din nou si izvorul se schimba, se transforma in fluviu. Cata fericire imi aduce apropierea ta, si paradoxal... cat de mult doare sa ma las in voia curentului: sa nu mai stiu de mine.

Tu esti izvorul, dulce cavaler pe care evul mediu nu l-a putut tine in pagini prafuite de istorie. Tu esti dovada pura a viselor pe jumatate implinite. De-ar fi sa-mi oglindesc chipul pe vecie in ochii tai de cerb, nu ar fi de ajuns. Atat de mult inseamna pentru mine prezenta ta in lume. Atat de mult.